Ateneul "Rugului Aprins": Ioan N. Teleanu, victimă a represiunii şi abuzurilor comuniste întreprinse împotriva ţăranilor din Zărneşti, jud. Braşov

Teleanu N. Ioan (n. 10 mai 1907 - 27 mai 1991)

Abstract: Reducerea la tăcere a rezistenţei creştine din România în faţa regimului comunist ateist a fost, din punct de vedere socio-istoric, foarte asemănătoare descrierii pe care Alexis de Tocqueville o face în Istoria Revoluţiei Franceze (publicată în 1856), potrivit căreia frica indusă de opinia publică s-ar afla la baza "dispreţului faţă de religie devenit în acea vreme printre francezi un fenomen general şi dominant" (cf. Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, pp. 27-28). Acest lucru devine evident dacă avem în vedere faptul că resorturile cele mai profunde ale tuturor formelor de rezistenţă creştină în faţa regimului comunist ateu din România au constat, după cum precizează ziaristul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), într-o tendinţă naturală de recuperare a românismului care "şi‑a pierdut autenticitatea odată cu decapitarea Brâncovenilor şi, mai ales, odată cu importurile din afară ale paşoptiştilor" (cf. Paul Aretzu, Ziaristul Sandu Tudor, în cotidianul Ziarul Lumina Literară şi Artisitică, anul 4/nr. 1 (34), ianuarie 2017, p. 2). Măsurile extreme la care comunismul, una din cele mai monstruoase emanţii paşoptiste, a apelat în ţările sovietice şi est-europene pentru a înăbuşi orice formă de opoziţie din partea populaţiei au făcut ca rezistenţa creştină să îmbrace la rândul ei forme multiple şi sofisticate. Astfel, inclusiv rezistenţa ţărănului român faţă de colectivizarea întreprinsă de Partidul Comunist a fost parte integrantă a rezistenţei creştine faţă de o ideologie politică profund inumană, aşa cum s-a dovedit a fi materialismul ateist. În opinia noastră, aceasta constituie cea mai îndreptăţită explicaţie pentru care nume de ţărani din oraşul Zărneşti (jud. Braşov), aşa cum a fost şi cazul bunicului meu, Teleanu N. Ioan, apar în Sentinţa dată în procesul lotului "Rugul Aprins", în special în legătură cu unul din membrii ei, şi anume părintele Arsenie (Anghel) Papacioc. "Faptele comise de către inculpatul Arsenie Anghel Papacioc se mai stabilesc şi cu declaraţiile coinculpaţilor Văsâi Gheorghe, Rădulescu Nicolae şi Mironescu Şerban, cât şi cu depoziţiile martorilor Creţu Alexe, Zinga Ioan, Ioan Dobrem Bălăşoiu Gheorghe, Bucur Vântoiu, Dumitru Dumitru, Axinte Gheorghe şi Teleanu Ioan, date atât la primele cercetări, cât şi în faţa instanţei, care confirmă în totul faptele puse în sarcina inculpatului" (cf. Arhimandrit Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici - "Am înţeles rosul meu... Părintele Arsenie Papacioc în Dosarele Securităţii", Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 127). Dintr-o notă privind măsurile de limitare a monahismului ortodox în România în 28 august 1958 a Secretarului general al Departamentului Cultelor, lui D. Dogaru, se poate desprinde clar intenţiile Partidului Comunist de a controla "prin înfricoşare" toată România printr-un program dirijat de sărăcire materială şi spirituală a populaţiei. În acest sens, D. Dogaru arăta faptul că "naţionalizarea şi cedarea unor terenuri" ale Bisericii şi credincioşilor ei aveau ca scop principal "îngustarea bazei economice" în vederea eliminării "tendinţei de a antrena pe credincioşi pe linia unui pronunţat bigotism, cât şi pe o linie duşmănoasă Statului... care sustrage pe credincioşi de la îndatoririle lor obşteşti..." (cf. Cristian Păiuşanu şi Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, vol. I, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 318). Se pare că rezistenţa creştină faţă de materialismul ateist se organizase foarte puternic la nivelul mănăstirilor anilor `50, fapt care l-a determinat pe Patriarhul Justinian să le numească "un far care luminează în mijlocul mării, drumul corăbiilor". Pe marginea acestei constatări formulate de Patriarhul României de atunci, D. Dogaru nota: "În urma transformărilor revoluţionare din ţara noastră, anumite elemente aparţinând claselor exploatatoare sau foste în serviciul acestora (...), precum şi elemente dezorinentate şi bigote din rândurile ţărănimii s-au îndreptat spre mănăstiri. Folosind acest fenomen, conducerea actuală a Bisericii Ortodoxe, în loc să-i facă faţă cu prudenţă l-a acceptat făcând din problema organizării vieţii monahale una din preocupările cele mai de seamă" (cf. Cristian Păiuşanu şi Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, vol. I, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 317). Din păcate, modul simplist, dar extrem de "înşelător", practicat de comunişti de a încadra persoanele strict politic, considerând legionarismul pe dea întregul ca fiind "cea mai mare crimă posibilă", a compromis grav şi, se pare, iremediabil, orice formă de rezistenţă creştină. În această situaţie, astăzi nu ne mai rămâne decât să îmbrăţişăm opinia istoricului George Enache care precizează: "Oricât de pornit ai fi împotriva Mişcării Legionare, nu poţi să nu compătimeşti oameni care, pentru că au fost, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, membri sau simpatizanţi ai Gărzii de Fier, au avut după aceea o viaţă plină de suferinţe, fiind marginalizaţi, închişi în repetate rânduri, chiar murind în puşcărie. Pentru aceşti oameni, o greşeală, un neajuns al tinereţii s-a transformat în blestem, într-un stigmat care le-a marcat tot restul existenţei. Chiar şi după ce oasele lor s-au albit, există persoane care, aflate în căutare de senzaţional, răscolesc arhivele şi vântură cu satisfacţie un petic de hârtie pe care scrie încadrat politic: legionar, echivalent în ochii lor cu cea mai mare dintre crimele posibile" (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 299). După principiul "păcăliciului care se păcăleşte singur", arestările din 1958 cărora le-a căzut victimă şi Teleanu N. Ioan aveau la bază frica comuniştilor de "o nouă conspiraţie legionară" în România, aşa cum arată istoricul George Enache: "De data aceasta se spunea că legionarii din închisori au hotărât ca după eliberarea lor să se organizeze în scopul reluării activităţii ostile la adresa regimului comunist" (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 330). Această percepţie se datora unei erori de înţelegere umană din partea autorităţilor comuniste, deoarece, după cum specifică acelaşi istoric într-o notă de subsol, era vorba de o formă de ajutor pe care şi-l promiseseră în închisori să şi-l ofere reciproc foştii arestaţi care, fiind "consideraţi nişte ciumaţi şi găsind foarte greu de lucru, apelau la cei mai norocoşi pentru a-i ajuta" (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 331). Prin urmare, la baza înăbuşirii oricărei forme de rezistenţă creştină din România a stat în principal sindromul "păcăliciului păcălit" de a cărui formă specifică de manifestare denumită "dublul limbaj" au ajuns să sufere treptat până astăzi călăi şi victime, deopotrivă.

În anul 2017 se împlinesc 110 ani de la naşterea lui Teleanu N. Ioan. Cu toate acestea, în mod ironic, după 54 de ani de la punerea în libertate a deţinuţilor condamnaţi pentru motive de ordin politic, oameni pe care justiţia comunistă îi considerase la vreme respectivă vinovaţi de „infracţiuni împotriva securităţii statului“, în ochii "simpatizanţilor" fostei Securităţi acest ţăran din Zărneşti care s-a opus colectivizării, asemenea multor altora din România, a rămas încă un „duşman al poporului“. Această etichetă avea să cântărească cu atât mai greu cu cât eliberarea „politicilor“, aşa cum a fost şi Teleanu Ioan, a coincis cu eliberarea unui număr relativ restrâns de cetăţeni condamnaţi în 1941, ca membri ai Gărzii de Fier, în timpul dictaturii antonesciene. Printre cei eliberaţi s-a numărat şi unul membrii "Rugului Aprins", părintele arhimandrit Arsenie (Anghel) Papacioc, care, în calitate de primar, îşi pusese puternic pecetea asupra locuitorilor oraşului Zărneşti din Judeţul Braşov, aşa cum a fost în cazul lui Teleanu N. Ioan. Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc fusese închis pentru a doua oară în 1958 pentru 20 de ani (dar eliberat în 1964) "ca urmare a activităţii legionare desfăşurate în cadrul organizaţiei Rugul Aprins", după cum aflăm dintr-o notă a fostei Securităţi din data de 9 noiembrie 1976 (cf. Arhimandrit Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici - "Am înţeles rosul meu... Părintele Arsenie Papacioc în Dosarele Securităţii", Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 358). Din aceiaşi notă mai aflăm că Patriarhul Justinian a încercat ulterior o reabilitare a părintelui Arsenie Papacioc care "cu sprijinul Patriarhului este numit preot de mir în comuna Filea-Alba şi apoi călugăr stareţ la mănăstirea Cheia - Prahova, apoi Căldăruşani, mănăstirea "Dintr-un Lemn" - Vâlcea şi Cernica - Ilfov" (cf. Arhimandrit Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici - "Am înţeles rosul meu... Părintele Arsenie Papacioc în Dosarele Securităţii", Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 358).

În ciuda eliberării lor, probabil ca o "consecinţă a ieşirii treptate, prudente şi dificile de sub tutela „Marelui Frate“ şi a apropierii, moderate, de Occident", "politicii" nu au fost amnistiaţi, pentru că regimul comunist nu a amnistiat vreodată pe cineva! George Enache notează în acest sens: "După cum se ştie, pe 29 august 1944, noul ministru de Justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu a dispus, prin Circulara nr. 1 306, ca legionarii să fie exceptaţi de la amnistia dată de guvern, prin Decretul din 24 august, fapt confirmat de primul-ministru Sănătescu pe 7 septembrie. Pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu a prevăzut, la art. 15, obligaţia guvenrului român de a dizolva imediat organizaţiile prohitleriste de tip fascist. Campania de arestare şi de internări în lagăre a legionarilor a fost declanşată la 12 octombrie 1944, concomitent cu cea a presupuşilor criminali de război şi colaboratori ai Germaniei hitleriste. (...) Seturile de măsuri formau o plasă densă, prin ochiurile căreia se putea cu greu scăpa, şi aceasta numai cu acordul puterii, mai ales al comuniştilor, deveniţi treptat vioara întâi în politica românească. (...) Pe de o parte, legionarii erau urmăriţi fără cruţare, datorită pericolului pe care îl reprezentau ca organizaţie, iar pe de altă parte se spera şantajarea lor pentru a întări rândurile Partidului Comunist" (George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 302). Asemenea acestor "politici" eliberaţi în 1963-1964, curând după ieşirea din închisoarea de la Aiud (supranumită şi "Cetatea Morţii"), veritabil lagăr de exterminare pentru opozanţii sistemului comunist, Teleanu Ioan avea să realizeze că eliberarea sa era de fapt o iluzie!

Teleanu N. Ion a fost încarcerat la Aiud, până în ianuarie 1963

În ciuda faptului că "punerea în libertate a deţinuţilor politici anticomunişti în 1963-1964 a fost un act politic important", după cum se exprimă Alexandru Mihalcea şi Mirel Stănescu, "îndepărtarea de Moscova nu însemna şi despărţirea de comunism. Adevăratele elite ale României, de la mari intelectuali la cei mai harnici dintre ţărani, fuseseră distruse. Partidul unic devenise stăpânul necontestat, absolut al statului. Securitatea îşi va diversifica și rafina metodele, iar cei eliberaţi se vor convinge curând că schimbaseră puşcăria cu o închisoare generalizată la dimensiunile ţării" (vezi articolul 50 de ani de la eliberarea deţinuţilor politici anticomunişti, în Revista 22, 17 iunie 2014). Despre faptul că "harnicul ţăran" Teleanu N. Ioan se simţea ca într-o închisoare generalizată la dimensiunile ţării ne dăm seama şi din descrierea făcută într-o notă de urmărire din data de 31 august 1970 în care una din sursele fostei Securităţi precizează următoarele: "Deşi am încercat să port discuţii pe teme politice, nu discută, (Teleanu N. Ioan - n.n.) este un om retras şi liniştit. De câte ori m-am întâlnit cu el, nu l-am auzit să spună ceva de rău despre situaţia din ţara noastră".

Notă informativă despre Teleanu Ioan, 31 august 1970

Teleanu N. Ioan a fost considerat de către Fosta Securitate "un duşman al poporului" pentru că s-a opus procesului de colectivizare de pe teritoriul actualului oraş Zărneşti (jud. Braşov). Procesul de colectivizare, care a avut loc după martie 1949, până în 1962, a fost unul extrem de dur şi pe teritoriul actualului judeţ Braşov, aşa cum a fost de altfel la nivelul întregii ţări. Primii care au căzut victime acestei monstruozităţi impuse cu forţa de la Moscova au fost proprietarii de terenuri mai mari de 50 de hectare, care într-o noapte, după decretul 84/2 martie 1949, s-au trezit cu toată averea confiscată, respectiv locuinţe, terenuri, utilaje agricole, animale şi deportaţi. Ţăranii mai puţin înstăriţi au cunoscut şi ei prigoana comunistă pentru colectivizarea satelor câţiva ani mai târziu, la sfârşitul anului 1957 începutul anului 1958. Asemenea miilor de oameni din România, Teleanu Ioan a fost condamnat la închisoare la sfârşitul anilor `50, iar pământul (3 hectare) şi locuinţa lui a fost confiscată, după cum rezultă din Ordonanţa pentru aplicarea sechestrului asigurator din 24 iunie 1958.

Practic, Teleanu N. Ioan devine unul dintre cei peste 17.000 (după unii doar 3000) de români etichetaţi cu expresia bolşevică "duşmani ai poporului" sacrificându-şi propria avere şi libertate! Avansăm acestă cifră ţinând cont de o statistică oficială privind eliberarea celor deţinuţi odată cu el în 1963-1964, potrivit istoricului Vlad Georgescu, ar trebui să vorbim de peste 3 000 de persoane alături de care Teleanu Ioan a suferit închisoare politică (Vlad Georgescu - Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Humanitas, 1992, p. 270). Din nefericire, se pare însă că cifra era mult mai mare! Istoricul Dennis Deletant este de părere că „numărul persoanelor condamnate la închisoare pentru infracţiuni «împotriva securității statului» (adică împotriva statului cu partid unic) era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când numărul s-a micşorat de la 16.327 la 13.017, mulţi legionari fiind eliberaţi. În următoarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulţi dintre cei rămaşi au fost puşi în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, Editura Polirom, 2001)".

Ordonanţa pentru aplicarea sechestrului asigurator pe averea lui Teleanu Ioan, 24 iunie 1958

Infracţiunea de care se făcea vinovat Teleanu N. Ioan consta în faptul că "în cursul anului 1957 şi 1958 a întreprins acţiuni de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva înfiinţării G.A.C. şi a întovărăşirii agricole din Zărneşti, acţiune care a împiedicat activitatea organelor de partid teritoriale destinaţi cu aceste probleme de transformare socialistă a agriculturii" (cf. Ordonanţei de pornire a procesului penal din 1 iunie 1958).

Ordonanţa de pornire a procesului penal pe numele Teleanu N. Ioan din 1 iunie 1958

Concret, Teleanu N. Ioan obişnuia să-i îndemne pe muncitorii din Fabrica "Nicola Bălcescu" din Zărneşti "să nu se înscrie în gospodărie".

Teleanu Ioan îndemna muncitorii din Fabrica "Nicola Bălcescu" din Zărneşti "să nu se înscrie în gospodărie"

Motivul pentru care nu a vrut să se înscrie în gospodărie a fost acela că dorea să lase pământul moştenire copiilor săi, după cum menţionează în Interogatoriul din 3 iunie 1958. Printr-o afirmaţie de acest gen, Teleanu N. Ioan demasca "excesul" de putere al regimului comunist relevând faptul că acest regim este capabil să declare război exact tocmai împotriva celor pe care pretind că vor de fapt să-i elibereze, membrii unei familii, fie ei copii, tineri, femei etc., aşa cum s-a întâmplat în legislaţia sovietică ostilă familiei religioase în special. În concepţia ideologilor comunişti, presiunea exercitată asupra instituţiei familiei era motivată – la fel ca şi în societatea sovietică – prin faptul că aceasta constituie “cheia de boltă a educaţiei copiilor şi tineretului” (cf. Sergiu Grosu, Copiii Gulagului, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 29).

Fragment din Procesul Verbal de Interogatoriu din 3 iunie 1958

Din păcate, pe lângă confiscarea averii pe care dorea să o lase propriilor săi copii, în data de 2 iunie 1958, Teleanu Ioan este arestat pentru "săvârşirea infracţiunii de uneltire împotriva ordinei sociale din RPR prin agitaţie" (cf. Comunicării pentru înregistrarea dosarului de anchetă). Cu alte cuvine, Teleanu N. Ioan devenea una din miile de victime ale actelor de reprimare prin aplicarea articolului 209 din Codul Penal întreprinse de Partidul Comunist între anii 1957–1959 în vederea lichidării proprietăţii particulare a pământului, a duşmanului de clasă din satul românesc şi a rezistenţei ţărănimii faţă de colectivizare. În acest scop, termenul preponderent în practica judiciară comunistă a fost „agitaţie împotriva ordinii sociale”, pentru care tribunalele au dat, conform art. 209, pct. 2, lit. a, pedepse între 3 ş i 10 ani (cf. Roske Octavian, Accente în strategia colectivizării. Articolul 209 Cod penal , în „Arhivele Totalitarismului”, an II (1994), nr. 1-2, p. 277–278). Este vorba de o reînviere a modelului stalinist care, începând cu anul 1957, avea scopul de a declanşa în România o nouă vânătoare de opozanţi din lumea satului românesc faţă de intrarea în gospodăriile agricole colective folosind articolul 209 Cod penal drept argumentul politic al represiunii. Asemenea lui Teleanu N. Ioan, mii de astfel de opozanţi au fost trimişi în faţa tribunalelor militare, de unde au luat drumul închisorilor pentru lungi termene de detenţie, mulţi dintre ei chiar murind în închisori.

Comunicare pentru înregistrarea dosarului de anchetă

Sub eticheta de „uneltire contra ordinei sociale” au fost aşezate, conform legii, până şi simplele gesturi de dezaprobare, măruntele observaţii făcute la necaz, ieşirile maliţioase sau simple vorbe adresate vecinului într-un moment de derută ori chiar unele anecdote cu tâlc politic. Mai mult ca sigur că la arestarea lui Teleanu Ioan a cântărit mult şi faptul că, după înăbuşirea în sânge a Revoluţiei maghiare din 1956, sentimentele lui Gheorghiu-Dej şi ale celor din jurul său - între care un loc important îl ocupa deja Ceauşescu - faţă de manifestanţii împotriva regimului său se înăspriseră într-atât de mult încât autorizase măsuri drastice împotriva inamicilor săi politici "contrarevoluţionari", inclusiv folosirea armelor de foc. În plus, probabil că se avea în vedere şi faptul că "sub presiunea serviciilor secrete americane (CIA) și franceze, care au vrut să se folosească de membrii Gărzii de Fier pentru a face legătura cu grupurile de rezistență din munții României, Tribunalul Internațional de la Nürnberg a scos Garda de Fier de sub acuzația de fascism-nazism" (cf. Virgil Lazar, "Cum a recrutat CIA legionari români" în România Liberă, 4 august 2011). Ţinând cont de acest aspect, este de notat faptul că într-o notă informativă din dosarul de urmărire a părintelui Arsenie Papacioc, dată cu ziua de 8 februarie 1960, sursa Andreescu Teodor încearcă să afle mai multe informaţii provocând o discuţie plecând de la următoarea afirmaţie: "Părinte, se vede că legionarii din străinătate au făcut ceva, ceva care nu convine regimului, de s-au ponit cu atâta furie în ultima vreme pe cei din ţară. Aşa cum relataţi dvs., care veniţi din Securitate, furia din 1957-1958 este asemănătoare cu cea din 1948" (cf. Arhimandrit Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici - "Am înţeles rosul meu... Părintele Arsenie Papacioc în Dosarele Securităţii", Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 141). Probabil că acelaşi tip de raţionament folosea şi anchetatorul Aleonte Nicolae care, analizând dosarul de anchetă penală nr. 433/1958 privitor la Teleanu Ioan, în Concluzii de învinuire din data de 27 noiembrie 1958 remarca faptul că acesta "în ultimul a trecut la ducerea unor acţiuni făţiş duşmănoase".

Concluzii de învinuire din data de 27 noiembrie 1958

De remarcat că acelaşi ton avea să fie folosit de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare care, în sentinţa nr. 125 dată în procesul "Rugului Aprins" din şedinţa publică din ziua de 8 noiembrie 1958: "(....) Că, aşa cum s-a reţinut în starea de fapt pentru fiecare dintre inculpaţi, aceştia s-au întrunit de mai multe ori şi au purtat o serie de discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat popular din R.P.R., au comentat în mod ostil regimului ştirile difuzate de posturile de radio imperialiste pe care le-au audiat, iar cu ocazia evenimentelor din R.P. Ungară au elogiat acţiunile contrarevoluţionare ale elementelor fasciste, declarându-se de acord cu ele, hotărându-se să participe şi ei la astfel de acţiuni în eventualitatea când ele ar avea loc şi în ţara noastră. (...) ... inculpaţii Ghiuş Benedict şi Mironescu Alexandru au constituit împreună cu coinculpatul Teodorescu Alexandru asociaţia subversivă denumită Rugul Aprins care avea drept scop răsturnarea ordinii sociale existente în R.P.R., inculpaţii Braga Roman, Boghiu Sofian, Dubneac Felix şi Papacioc Arsenie au activat în această asociaţie din cadrul căreia au desfăşurat o intensă activitate împotriva regimului democrat popular din ţara noastră"(cf. Arhimandrit Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici - "Am înţeles rosul meu... Părintele Arsenie Papacioc în Dosarele Securităţii", Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 129-130).

În opinia lui Cezar Avram, un statut aparte, pe tot parcursul colectivizării, au avut cei care au făcut, până în 1947, politică liberală, ţărănistă sau legionară (cf. STRUCTURI ŞI CATEGORII SOCIALE ÎN VIZIUNEA ŞI ACŢIUNEA „JUSTIŢIEI POPULARE” DIN ROMÂNIA, 1948–1962). Ei au fost în permanenţă sub observaţie, iar atunci când au fost bănuiţi sau când au avut loc evenimente ostile instituţiilor şi unităţilor comuniste, au fost făcuţi vinovaţi fără să se mai facă o cercetare prealabilă. Urmând acest curs al evenimentelor, în timpul interogatoriului din 2 iunie 1958, Teleanu Ioan avea să declare faptul că ar fi "participat la adunările organizate în Zărneşti de Papacioc Anghel ce deţinea funcţia de primar în acel timp" (cf. Proces Verbal de Interogator din 2 iunie 1958).

Fragment din Procesul Verbal de Interogator din 2 iunie 1958

Probabil că asmenea multor consăteni ai săi, abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-au adus pe Teleanu N. Ioan în apropierea lui Anghel Papacioc, propulsat de acest eveniment istoric în funcţia de şef al plasei Zărneşti, iar, din octombrie 1940, primar al comunei Zărneşti. Conform proprie sale declaraţii, Teleanu N. Ioan nu a participat la rebeliunea din ianuarie 1941, fapt pentru care nici nu se regăseşte însă între cei vizaţi alături de Anghel Papacioc de represiunile ordonate ulterior de Ion Antonescu. După acest episod, Anghel Papacioc fusese judecat de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii.

Fragment din Procesul Verbal de Interogator din 2 iunie 1958

În plus, situaţia lui Teleanu N. Ioan s-a complicat şi mai mult când, într-un referat din augut 1958, se precizează că pe timpul anchetei au apărut probe noi agravante, cum ar fi spre exemplu "apariţia de armament şi muniţie", deţinute de persoane care ar fi avut legătură cu acesta.

Pe timpul anchetei lui Teleanu Ion survin probe agravante, cum ar fi deţinerea de"armament şi muniţie"

Ţinând cont de aceste aspecte agravante, în ciuda recursului din 23 ianuarie 1959 iniţiat de Teleanu Ioan, şi de fratele său inventatorul Teleanu Andrei, Tribunalul Militar al R. 3. M. Cluj consideră că pedeapsa cu 10 ani de închisoare este corectă.

Proces Verbal nr. 1293 din 12 februarie 1959

Ca probă în favoarea deciziei de condamnare la 10 de ani de închisoare, Tribunalul Militar al R. 3. M. Cluj aduce faptul că pe parcursul anilor 1957 şi 1958 Teleanu Ioan ar fi participat la o serie de întâlniri conspirative.

Teleanu Ioan paricipa în 1957 şi 1958 la întâlniri conspirative

Interesant este faptul că în timpul unei asemenea "întâlnirii cospirative", Teleanu Ioan discuta cu Garoiu Ioan despre faptul că un război a fi putut pune capăt colectivizării. Probabil că temerea de un asemenea război a răscolit şi sufletul lui Gheorghiu-Dej şi a adus la suprafaţă virtutea credinţei. Potrivit pastorului Richard Wurmbrand, punerea în libertate a deţinuţilor s-a datorat „unui alt așa-zis «dezgheţ» între Est și Vest“ şi – ceea ce ignoram atunci – „unei veritabile schimbări de mentalitate din partea primului nostru ministru, Gheorghiu-Dej. După ce aderase ani la rând la dogma comunistă, el revine la credinţa copilăriei sale căreia mama sa îi rămăsese mereu fidelă. Dej fusese convertit de una dintre slujnicele sale și de unchiul acesteia, un bătrân cumsecade care îi vorbea adesea despre Biblie“ (Mes prisons avec Dieu, Ed. Casterman, Paris, 1969, trad. Al. Mihalcea). Este o opinie de-a dreptul naivă, nu foarte îndepărtată de părerea lui Gheorghe Apostol, înduioşat de cumsecădenia lui Dej.

Garoiu Ioan îi mărturiseşte lui Teleanu Ioan că doreşte să înceapă un război care să pună capăt colectivizării

Eliberarea „duşmanilor poporului“, printre care s-a numărat şi Teleanu Ioan, a reprezentat un eveniment de o importanţă politică deosebită.

Adresa 416 din 16 februarie 1963

Indiferent de cifra condamnaţilor din această perioadă, important este faptul că aceştia au fost eliberaţi înainte de expirarea termenului de executare a închisorii stabilit de Tribunalele Militare ale vremii. În acest sens, istoricului Vlad Georgescu afirmă următoarele: „reorientarea politicii externe a coincis, după 1960, cu semnificative mutaţii în politica internă, în primul rând cu relaxarea regimului poliţienesc. Închisorile politice au început să se deschidă în 1962, când au fost eliberaţi, după cifre oficiale, 1.304 detinuţi, urmaţi în 1963 de alţi 2.892 şi în primele 4 luni ale lui 1964 de ultimii 464, mulţi închişi după 1944, alţii – legionarii – şi mai de mult, din 1941“ (Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Humanitas, 1992, p. 270). Acest gest politic a fost urmat de un moment deosebit în relaţiile tensionate româno-sovietice, aşa cum a fost publicarea Declaraţiei cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste și muncitoreşti internaţionale, faimoasa Declaraţie din aprilie 1964. Adoptarea acestui document care a iritat enorm Kremlinul este semnul că "seminţele de libertate" implatate de civilizaţia occidentală care vor culmin cu crearea Uniunii Europene începuseră deja să dea roade! În acest sens, Vladimir Tismăneanu, într-un articol publicat în data de 25 aprilie 2014 sub titlul "Carta stalinismului naţional: Declarţia PMR din aprilie 1964", afirmă următoarele: "Comuniştii români au exploatat intensificarea conflictului dintre Moscova şi Beijing (un posibil război dând fiorii necesari eliberării „politicilor“ - n.n.), accentuarea tendinţelor centrifuge din mişcarea comunistă globală, pentru a-şi afirma propria linie autonomistă. Au repudiat tradiţia sovietocentrică şi modelul ierarhic care garanta Moscovei o poziţie de supremaţie. În locul definiţiei consacrate a internaţionalismului (solidaritatea necondiţionată cu URSS) se propunea una mai elastica, inspirata, in fond, de tezele comunistilor italieni si iugoslavi privind policentrismul ori, mai precis, unitatea in diversitate".

Nota informativă din 15 februarie 1958

„Duşmanii poporului“ reprezintă în mod cert şi concret acele "seminţe de libertate" implantate de Occident în crăpăturile sistemului comunist din Europa de Est. Unul din motivele pentru care aceste "seminţe de libertate", printre care considerăm că se numără şi Teleanu N. Ioan, au fost eliberate din penitenciare a fost faptul că economia românească avea nevoie de tehnologia Vestului, iar golirea puşcăriilor era un gest menit să întărească convingerea cancelariilor occidentale că România este altceva decât un stat bântuit de moştenirea stalinismului. Speranţa de viaţă a "seminţelor de libertate" din infernul comunist era menţinută cu ajutorul unor posturi de radio occidentale precum "Europa Liberă" sau "Vocea Americii" care reprezentau practic singurul contact cu lumea din afară şi, implicit, singura sursă de informaţie aparent nealterată de politică şi ideologie. Din dosarul de urmărire de către fosta Securitate a lui Teleanu Ioan se desprinde clar ipoteza că, de fapt, autorităţile comuniste, care erau foarte interesate de felul în care aceste "seminţe de libertate" perecepeau evenimentele de pe scena politică internaţională, se temeau foarte mult de posibilitatea izbucnirii unui război. Astfel, cu ajutorul informatorilor căutau să afle ce informaţii deţin în acest sens virtualele "seminţe de libertate"! Printre sursele de informare ale unor acestora s-a numărat, aşa cum a fost în cazul lui Teleanu N. Ioan, postul Radio Paris. Elocventă în acest sens este nota informativă din 20 octombrie 1957 făcută de agentul cu nume de cod Nelu Ionescu în care Teleanu Ioan mărturiseşte că "am asculta aseară Parisul la radio şi se spune în legătură cu lansarea satelitului de către ruşi că sunt numai minciuni".

Nota informativă din 20 octombrie 1957

Teleanu N. Ioan a fost şi victima dezinformărilor practicate la Radio Paris. Referitor la tradiţia secţiei în limba română a postului Radio Paris de a practica dezinformarea ca formă de luptă anticomunistă, Octavian Silivestru face în 23 noiembrie 2015 pentru Agenţia de Presă RADOR următoarele precizări: "Primele emisiuni în limba română au fost transmise de Radio Paris în perioada interbelică. Ele au continuat să fie difuzate şi după eliberarea Parisului de sub ocupaţia germană. În 1948, unul dintre redactori, Mugur Valahu, l-a convins pe Marcel Fontaine, directorul secţiei române, să aprobe transmiterea unor mesaje cifrate, către persoane care în realitate nu existau. Aceste mesaje trebuiau să dea impresia autorităţilor comuniste că Occidentul avea legături cu ţara, cu rezistenţa anticomunistă din România. După câteva mesaje transmise către ţară, autorităţile de la Bucureşti au făcut o reclamaţie oficială şi, drept rezultat, cei doi redactori care au difuzat falsele mesaje, Mugur Valahu şi Ghorghe Bumbeşti, au fost daţi afară de la Radio Paris. Începând cu anul 1958, după venirea la conducerea Franţei a generalului De Gaulle, emisiunile în limba română au început să pună accent numai pe realităţile franceze" (vezi articolul "Aici Radio Paris!").

În cele din urmă, Teleanu Ioan a fost eliberat, în 15 ianuarie 1963, după aproape cinci ani de puşcărie, în urma decretului de graţiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (Decret nr. 5/3 ianuarie 1963 al Consiliului de Stat al Republicii Populare România). Este interesant faptul că acest Decret, nr. 5/3 ianuarie 1963, excludea, revenind totuşi în chiar cuprinsul actului asupra excluderii totale, de la graţiere persoanele „care - aşa cum a fost şi cazul lui Teleanu N. Ion - au încercat sau săvârşit infracţiuni care periclitează securitatea statului“ (cf. Ion Bălan - Regimul concentraţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000). Dintr-un document datat cu ziua de 10 iunie 1958, alături de el, în dosarul acţiunii de grup, mai sunt amintiţi Iacob Nicoale şi Meţianu Victor/Ilarie (acest nume ne trimite cu gândul la Mitropolitul Ioan Mețianu, n. 9 mai 1828, Zărnești, Brașov - d. 3 februarie 1916, Sibiu).

Adresa din 10 iunie 1958

„Declaraţia de desolidarizare" de orice crez politic a lui Teleanu N. Ioan. În nota informativă din 17 octombrie 1957 făcută de agentul cu nume de cod Nelu Ionescu se menţionează următoare caracterizare făcută regimului comunist de Teleanu Ioan, care poate fi considerată drept o „declaraţie de desolidarizare" de orice crez politic, deci inclusiv legionar: "În ziare scrie una, dar se face alta... . (...) Se spune că în trecut muncitorul era exploatat, dar în realitate mai exploatat ca acum nu a fost niciodată! Nu poţi spune nimic pentru că te ia pe altă cale, şi anume că ai fost legionar sau câte altele. Mai bine suferi, căci toate trebuie să aibă un sfârşit! Aşa şi regimul acesta trebuie să aibă un sfârşit, însă până atunci noi trăim în mizerie. Ce mă interesează pe mine sau pe alţi muncitori satelitul lor (făcea referire la primul satelit artificial lansat pe 4 octombrie 1957 în cadrul programului Sputnik prin care Uniunea Sovietică a demonstrat viabilitatea sateliţilor artificiali - n.n.), de vreme ce nu avem ce mânca! Cu ce suntem noi de vină dacă în regimurile trecute am fost nevoiţi să mergem alături de conducere ca să putem mânca o pâine mai bună. Mâine-poimâine, dacă se schimbă regimul, o să vină să-i ia pe părinţi pentru că i-au făcut pionieri pe copii (În 1949 existau 13.500 de pionieri (elevi între 9 şi 14 ani), în 1960 numărul lor a ajuns la un milion, iar în anii ’80, Organizaţia Pionierilor a ajuns să numere peste 2.500.000 de membri, incluzând totalitatea şcolarilor până la 14 ani - n.n.)! De ce mai caută să dezgroape morţii? Astăzi spun că în trecut ai fost legionar ca să aibă repercusiuni asupra copiilor! Aşa s-a întâmplat cu băiatul meu de la fierbătorie: a făcut toate actele gata pentru a merge la şcoala de maiştri din Bacău (este vorba de Teleanu Ion - n.n.) şi la urmă, după ce s-au ţinut trei şedinţe, l-au respins. Când s-a dus la cadre să se intereseze pentru care motiv a fost respins i-au spus că din motive excepţionale, care nu se spun."

Notă informativă din 17 noiembrie 1957

Probabil că publicarea acestui material cere o ultimă explicaţie. Experienţa dezumanizantă din închisorile comuniste şi patologiile comunismului din viaţa de zi-cu-zi au marcat persoana şi familia lui Teleanu N. Ioan. Dar, în ciuda acestui fapt descoperim că Teleanu N. Ioan a trăit în miezul evenimentelor care au marcat istoria oraşului Zărneşti, contribuind la facerea ei, iar viaţa sa s-a intersectat cu cea a unor personaje cheie, implicate inclusiv în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum a fost cazul părintelui Arsenie Papacioc. Asemenea acestuia, ca şi a altor mari duhovnici sau intelectuali, Teleanu N. Ioan şi-a înţeles în cele din urmă "rostul" pe lume ca să se "desolidarizeze" de orice crez politic al timpului său şi să reziste ca om liber.